:: Serviciu pentru Pace :: Proiecte 2003 :: 26 Februarie, Hincesti ::

Colectare de Fonduri în Oraşul Hânceşti
[pentru susţinerea acţiunii de binefacere la penitenciarul de femei din satul Rusca, cu prilejul sărbătorilor de primăvară]

"Voi credeţi in miracole? Eu da. Cel mai minunat dintre ele mi s-a întâmplat pe data de 26 februarie 2003. Îmi voi aminti acest moment până la sfârşitul vieţii mele.
Când ne-au anunţat despre concursul Mărţişor, cu câteva săptămâni în urmă, nu ne aşteptam la prea mare lucru. Sincer vorbind, nu credeam că vom face faţă de unii singuri, dar m-am înşelat. Încă-i mai văd pe copii veniţi să aducă mărţişoare pentru concurs, atât de nervoşi şi inspiraţi, încât ne-au determinat pe toţi să ne schimbăm starea de spirit şi să ne implicăm din toată inima pentru această cauză.
În scurt timp, toate cutiile puse la dispoziţie erau pline cu micile amulete roşii-albe. Elevii şi-au folosit toată imaginaţia în crearea celor mai ingenioase, artistice şi atrăgătoare mărţişoare create vreodată
Astăzi era ultima zi de participare, dar cu toate acestea, elevii continuau să aducă preţioasele miniaturi. I-am invitat pe colegii de la „Serviciu pentru Pace” pentru a ne sprijini în proiectul nostru, iar ei ne-au fost alături pe tot parcursul desfăşurării evenimentelor. A fost foarte greu să explicăm colegilor ce anume ne determina să facem ceea ce făceam; mulţi nu se vedeau vreodată ca servind şi altcuiva în afara propriului interes, aşa încât au participat la întâlnirea organizată în liceu. Văzând însă proiectele realizate de noi până atunci, nu şi-au putut stăpâni sentimentele de admiraţie, ceea ce m-a făcut extrem de fericită, pentru că în cele din urmă ne înţeleseseră. De regulă, când atât de mulţi elevi se adună într-o încăpere, e imposibil de evitat zgomotul, dar de această dată toată lumea era atât de interesată, încât uitaseră de lucrurile pe care le făceau de regulă la astfel de reuniuni: glume prosteşti, chicoteli, batjocură, etc. Dintr-o dată, am văzut tineri serioşi; priveam cu atenţie în ochii lor şi vedeam raze de speranţă crescând şi luminându-le feţele. În scurt timp, aproape jumătate dintre ei erau gata să iasă pe străzi pentru a vinde mărţişoarele în scopul strângerii de fonduri. Se simţeau încrezători, iar noi eram acum mult mai puternici, având şi pe ei alături. Viaţa e frumoasă şi scurtă, ca un boboc de liliac ce înfloreşte, şi de aceea, pentru a o face cu adevărat frumoasă, trebuie să ne deschidem aripile şi să ne oferim dragostea, bunătatea şi înţelegerea celor care au atâta nevoie de ele.
Astăzi am simţit pentru prima dată sosirea primăverii. Era cald, şi soarele îşi întindea razele asupra inimilor noastre deschise. Micul nostru orăşel fusese invadat de mărţişoare şi aproape toată lumea cumpărase câte unul. Le zâmbeam, privindu-i în ochi, şi miracolul s-a întâmplat: oamenii ne zâmbeau înapoi, şi am văzut oameni diferiţi, oameni cu inimi calde, şi suflete tandre care, de după măştile de fier, ne aprobau şi susţineau acţiunile.
Timpul trecea pe nesimţite. Înainte să ne dăm seama, ziua se apropia de sfârşit, dar peste 30 de elevi alergau pe străzi cu pernuţe negre, vânzând mărţişoare. În final am strâns 950 de lei, şi toţi se simţeau mândri, încrezători şi puternici.
Astăzi lumea s-a schimbat radical, căci noi am raportat o victorie importantă: ne-am câştigat curajul, susţinerea şi puterea, şi în cele din urmă am înţeles că noi, adolescenţii, putem prin forţe proprii să ne schimbăm pe sine şi ţara.
Cineva spunea: "Călătoria între ce ai fost odată şi ce devii în prezent este locul unde dansul vieţii are cu adevărat loc".
Diana Grosu – eleva cl. 12-a a Liceului Teoretic “M. Sadoveanu” din or. Hânceşti

Fundraising In Hîncesti town [to support women penitentiary in Rusca location]

Do you believe in miracles? I do. The most wonderful one happened to me today 26th of February 2003. I shall remember this day for the rest of my life and I want the whole world to know how I feel for I am happy as blue clouds floating in the sky.
When we first announced the Martsishor contest a few weeks ago, we were not expecting much. Honestly, I thought we wouldn’t be able to cope with everything by ourselves. But I was wrong, I can still see the children coming to give martsishoare for the competition, they were all nervous and excited that it made us change our mood and put all our soul in what we did, in the cause of human kindness.
Soon out boxes were full of small, red-white spring amulets. The students used their whole imagination and designed the most artistic, ingenious, pretty martsishoare over.
Today was the deadline, but pupils still brought the precious, little things. We invited our colleagues from “Service for Peace” to support our project and they had been by our side the whole time. It was very difficult for all of us to explain our classmates why we are doing this, some couldn’t imagine doing something not for your own person, so they came at the small meeting organized in our lyceum. When they looked at the projects we had done, and we’re helping not one of them stirred. I felt joy for at last they understood us. Usually when so many people gather in a room it is noisy, but they looked so interested that they forgot about the stuff some of them do at meetings – silly jokes, giggles or mocking.
I suddenly saw serious persons; I looked intently in their eyes and I saw hope rising, shining on their faces. Almost half of them were ready to sell martsishoare on the streets. They felt confident and we were even stronger now together with them. For life is beautiful and short, like a lilac bloom, in order to make it special we have to unfold our wings and give love, kindness and understanding to those who need it.
Today it was the first time I felt spring’s arrival. It was warm and the sun shone upon our opened hearts. Our entire small town was invaded with “martsishoare” and everyone bought one.
We smiled looking right in their eyes and miracles happened: they smiled back and we saw different people. For people are really good at heart, and behind the iron masks we saw tender souls who supported and approved our doings.
The time flew so quickly that we hadn’t even noticed how late it was. But 30 students were marching down the streets with martsishoare sticking on the black pillows.
We raised 950 lei and everyone felt very proud, confident, strong, because those who bring sunshine in the life of others cannot keep it from themselves.
Today our world turned different, as we have seized an important victory; we have gained strength and courage and support. Finally, I understood that we, teenagers, could change our country, our inner self, to a better part.
Someone said:
The journey in between what you once were and who you are now becoming is where the dance of life really takes place.